spre Washington DC

US Capitol

Acum o saptamana ma trezeam intr-o zi de sambata la 4:30 AM ca sa pot ajunge in Chinatown / Boston pentru autobuzul ce urma sa ne duca pe un drum de 1000 de mile in 2 zile in care am vazut Washington DC, Baltimore si orasul unde s-a filmat celebrul Rocky, Philadephia. Era si timpul ca dupa 5 luni de America, sa ies si eu din statul Massachusetts....iar vazut...e mult spus, pentru ca marea majoritate a timpului a fost petrecut cu fundul in autocarul plin de asiatici si indieni. Si nu exagerez deloc...inclusiv ghidul era o domnisoara din China a carei engleza era mai subreda decat o banca putreda care sta in ploaie. La un moment dat am fost intrebat de colegul ce mi-a tinut companie in autobuz, un chinez simpatic pe la 60 de ani din Hong Kong, ce cautam eu si cei 2 amici ai mei din Lituania ca fiind singurii albi, intr-o mare de turisti asiatici si indieni. Ah, gresesc, mai era o fata din Austria + soferul Bob, un american pur sange. Iar chinezul meu stia engleza perfect, si m-a invatat multe despre o China care desi nu o apreciez o vad putin altfel acum. Nu m-am vazut niciodata drept o persoana cu tendinte rasiste, dar la un moment dat ti de ajuns sa vezi peste tot in Boston asiatici si indieni, parca cauti si niste americani sau europeni de ai tai de acasa, ca romani cam greu...

Cateva date tehnice despre mini excursia asta. A costat cam 110$, in mod normal costa 170$, dar daca merg 3 persoane, a 3-a e gratis (deci se ajunge la o suma mai mica daca imparti frateste). In banii astia au intrat autobuzul si hotelul. Mai aflii apoi ca trebuie sa platesti inca 20$ pentru ghid si ceva taxa de benzina, deci 130$ rotund. La care mai adaugi mancarea pentru cele 2 zile, inevitabilele suveniruri, si ajungi ca mine sa spargi 220$ in 2 zile.
http://www.tours4fun.com/ (pentru mai multe detalii)

New York City from the bus

Dar sa o luam cu inceputul ca m-am pierdut in date neesentiale. Ne-am imbarcat carpiti de somn la o ora la care cei mai multi inca dorm la inceput de weekend, in autobuzul spre Washington. Primul soc a fost cand am auzit mirobolanta engleza a ghidei, si pe parcursul calatoriei m-a salvat faptul ca Frank (tipul chinez de care va ziceam, si nu..nu il cheama Frank dar asa mi-a zis sa-i zic, ca nu as fi tinut minte in veci numele chinezesc), mi-a mai tradus din limba aia complicata (da, ghida zicea mai intai in engleza-oarecum si apoi intr-o chineza fluenta). Am trecut prin New York City dupa aproximativ 4 ore din calatorie si l-am parcurs pe la periferie, astfel am reusit si eu dupa 5 luni de USA, sa vad ce minuscul e Boston, pe langa insula Manhattan care aparea in zare prin ceata densa a diminetii. Au urmat inca 4 ore agonizante, in care nu mai stiam pe ce parte sa ma intorc pe scaun, si eram trezit din cand in cand de ghida care tinea sa ne mai zica cate ceva informatii captivante despre statele prin care treceam, si sincer mai bine caut pe wikipedia, pentru ca din explicatiile ei nu am inteles mare lucru.

Incet incet s-a apropiat ora pranzului, si dupa spusele ghidei urma inainte de DC sa ne oprim sa mancam undeva. Afara ploua in rafale si ma gandeam deja ca excursia va fi ratata complet. Nu trebuie sa mai zic ca autobuzul oprea din 2 in 2 ore, iar locurile de odihna de pe autostrazile americane sunt un fel de mini mall-uri, cu mancare, magazine, tot ce poftesti. Pentru pranz am fost anuntati ca vom avea parte de KFC, MAC, si american chinese buffet, very cheap, only 12 dolla', deci aveam de unde alege, vorba vine. Eu am gasit o pizzeria italiano-americana, desi la intoarcere am realizat ca all you can eat-ul acela chinezesc chiar era un good business. Ne-am urcat din nou in autobuz rugandu-l pe soferul Bob, un batran vorbaret cu barba alba si burta mare sa dea aerul conditionat mai incet ca ma congelez in spate. A dat usor din cap, m-a privit si apoi in timp ce regla temperatura cu 3 grade mai sus a bombanit..."young men today...they don't make them as tough as they used to be"....ce sa zic, nu sunt un american calit la polul nord...i-am multumit si mi-am facut drum inapoi la scaunul meu de la mijlocul autobuzului, inotand printre pakistanezi si chinezi.

In jurul orei 3 am pus piciorul in sfarsit in capitala americana, iar ploaia s-a oprit, reincepand doar tarziu spre seara. Norocul meu providential a fost din nou de partea mea. Primul lucru care il observi este lipsa zgarie norilor. Am aflat mai multe de la soferul Bob decat de la ghidul nostru (care pronunta Smithsonian museum, ca fiind Missasonian Museum). Se pare ca Bob a fost sofer in armata in tinerete, chiar in DC. Ne-a zis ca populatia orasului lucreaza in mare majoritate pentru institutiile federale (adica ale tarii si nu ale statului), si cam toata activitatea se concentreaza pe tiparit bani si luat bani de la populatia USA. In timp ce colegii chinezi au luat ceva croaziera cu 20$ ca sa vada de pe rau Pentagonul, eu am ales sa ma plimb pe jos pana la monumentul George Washington, obeliscul ala ce apare in cam toate filmele cu extraterestrii ca fiind distrus primul. Si parca nu e asa impunator ca la televizor, dar ce e in America? Urmatoarea oprire a fost Capitoliul, acolo unde se intalneste Congresul American. O cladire cam cat 20% din Casa Poporului de la noi, alba, ingrijita si cu o peluza imensa in fata. Toate monumentele sunt grupate si le poti parcurge pe jos cu usurinta.

White House, this is it?!!!

Am ajuns inevitabil si la White House, aici nu am mai avut voie sa intram pe peluza si ne-am rezumat la niste instantanee prin gard sperand sa il vedem pe Obama (eu nu speram, dar chinezii erau lipiti de gard). Casa asta alba, e mica, foarte mica....daca o privesti atent seamana cu o casa normala, sau o vila ceva mai mare de la noi, de un alb imaculat si pazita de barbati imbracati in negru. Vazut, facut poze si plecat spre Muzeul aerospatial.

Modulul Lunar

Treaba buna cu muzeele la ei este ca sunt gratis. Toate muzeele nationale din cadrul Smithsonian sunt cu intrare libera, deci cu siguranta ma voi intoarce in DC si imi voi petrece 2 zile doar plimbandu-ma prin ele. Datorita timpului limitat am avut de ales, si ne-am petrecut o ora in muzeul aerospatial. Acolo sunt rachete, avioane de la NASA, modulul cu care s-a aterizat pe luna, costume de astronauti, si roverul cu care au mers (teoretic) pe satelitul natural al Pamantului. Am vazut si avionul fratilor Wright plus alte cate si mai cate exponate. Nimic in schimb despre al nostru Traian Vuia sau Henry Coanda...dar e America, eroii sunt ai lor. Un muzeu imens...o comoara ce a adunat exponate din aeronautica de la inceputuri pana in prezent. Ma asteptam totusi la niste lucruri mai high tech, doar suntem in State, dar se vede ca in muzeu nu s-a mai investit de ani buni, iar tehnologia moderna o intalnesti doar la intrare cand te scaneaza sa nu ai bombe asupra ta.

Lincoln Memorial

Seara se lasa incet peste capitala iar vizita noastra scurta se indrepta spre final. Ultima oprire a fost la memorialul razboaielor din Korea si Vietnam (au muuuulte memoriale inchinate eroilor lor care au luptat cu daruire pentru a apara pacea in lume si a instaura democratia. Oare cine i-o fi rugat sa faca asta?!). Si poate monumentul care m-a impresionat cel mai mult in vizita mea de 6 ore prin capitala, a fost Lincoln Memorial. Un loc cu adevarat grandios, unde poti sta la picioarele lui Abraham Lincoln si sa admiri obeliscul lui George Washington din partea opusa.

Washington Memorial

Mr. Ranger sir.

Ambele monumente fiind luminate arhitectural intr-un mod placut. A urmat cina peste care am sarit pentru ca imi luasem un iaurt si niste fructe (prea mult kfc si mac nu fac bine la sanatate), si hotelul. O binemeritata odihna intr-un hotel de o calitate foarte buna (inca nu am intalnit un hotel prost la ei), si cu mic dejun inclus (Sleep In i zice). Bineinteles ca la Lincoln Memorial nu am ratat sa fac o poza cu Mister Ranger, yogi bear style. Parca am fi ciocolata cu vanilie, un tip tare de treaba pe care l-am intrerupt cand dadea explicatii la niste turisti, i-am pus doamnei aparatul in brate, si l-am rugat sa facem o poza pt amintirile mele nepretuite.

Urmeaza day 2, in povestea urmatoare...nest stop Phily si Baltimore.

Grey's Anatomy experience in an american hospital

Dupa aproape 5 luni in State am ajuns si pe la spital. Din fericire nu pentru ca am patit eu ceva (desi o sa vedeti mai departe ca nu am fost nici eu scutit de interventia medicilor)... Dar din pacate o amica venita aici cu Work and Travel a fost implicata intr-un accident stupid care putea sa aiba urmari mult mai grave, si a fost adusa aici in Boston pentru a primi ingrijiri medicale.

M-a sunat, stiind ca eu locuiesc de ceva timp in Boston dupa ce a avut accidentul. Cum stiu ca e greu sa fi singur aici printre straini mai ales intr-un moment dificil, in seara aceleiasi zile in care au adus-o cu ambulanta, am plecat direct de la birou spre spital. O prietena studenta la medicina aici mi-a facut "instructajul" asa ca mi-am luat pasaportul, am cautat adresa de la brigham women's hospital pe google, si dupa o ora si ceva pierduta pe drumuri am ajuns la spitalul universitar situat in apropiere de Fenway Park intr-un intreg complex medical pe diverse specializari. Amica a fost adusa si ea de ambulanta cu o ora inainte si m-a tinut la curent prin mesaje cu ce se intampla, fiind dusa direct la urgente.(tehnologia asta...tu esti in ambulanta cu rana deschisa, dar scrii sms-uri la fiecare 30 min, eu nu as fi putut).

Ajuns in spital m-am aflat fata in fata cu biroul de informatii imediat dupa intrarea principala care arata a un hotel scump, nicidecum a spital. Am zis ce doresc, si am fost indrumat spre ER, camera de urgente. M-am plimbat cam 1 minut (greu sa te ratacesti pentru ca au semne peste tot), si am ajuns in fata altui ghiseu si a unei sali de asteptare, mult mai mica de data asta. Deja ma gandeam cu groaza ca va trebui sa ocup un loc in spatiu si sa astept ore intregi fara sa imi vad amica decat dupa ce era tratata. M-am prezentat la ghiseu, pregatit sa scot pasaportul si sa imi controleze ghiozdanul mai ceva ca la un aeroport, dar nu s-a intamplat nimic din ceea ce ma asteptam. Am fost intrebat numele pacientului si dupa 1 telefon scurt mi s-a dat un ecuson de vizitator si mi-au fost date explicatii scurte ("take the first on the left, walk down the hall and second on the right, can't miss it) cum ajung in sala de urgente la camera 8. M-a intampinat un hol lung cu ramificatii si plin de semne care aratau salonul si camerele de urgente (numere atarnate pe sus, 1-20, 20-40, samd...enorm de multe camere). Cu ecusonul in piept nu m-a intrebat nimeni nimic si am patruns liber in continuare spre destinatia mea finala.

Am fost pentru prima oara in ER-ul unui spital, nu ca mi-as dori sa ajung prea des in spitale, Doamne fereste, dar in Romania mereu mi-a fost interzis accesul dincolo de acele usi cand am fost cu tatal meu sau cu bunica. E frustrant sa astepti cu orele sa primesti o veste, sa suni cunoscuti daca ai norocul sa ai asa ceva printre doctorii sau asistentele din spital si sa speri la mai bine. Dupa ce m-am invartit putin am ajuns si la salonul unde se afla camera 8, in mijloc multe mese cu asistente si telefoane, pe un perete monitoare si de jur imprejur camere, fiecare cu o draperie care asigura intimitatea. Am identificat repede camera, si m-am mai linistit cand a fost doctorul si lucrurile nu au fost chiar asa grave cum pareau la inceput (fetele au tendinta sa exagereze ca deobicei, dar e si de inteles in astfel de situatii).

Personalul medical foarte amabil, a explicat absolut totul si de data asta nu m-au mai deranjat zambetele poate false ale lor, m-am simtit in siguranta. Am fost scos de cateva ori afara din camera, de fapt intrebat daca doresc sa parasesc camera pe durata unor examinari, ceea ce am si facut incercand sa ma port cat mai frumos cu personalul medical. Astfel am avut ocazia sa vad cum se prezinta furnicarul din E.R. Aproape ca in Grey's Anatomy...la un moment dat a fost un "Code blue" urmat de un "Code Red", am aflat mai tarziu ca unul din ele insemna incendiu local iar celalt ma lasa memoria. Doctorii in general calmi, nu i-am vazut agitati, si cam fiecare pacient era insotit si de un prieten sau membru al familiei. Incercau sa iti asigure tot sprijinul ca sa te simti in siguranta si sa ai incredere ca va fi totul bine.

Am intrebat la un moment dat de bani cum decurge cu asigurarea, ea fiind pe viza J1. Mi s-a zis ca nu asta e important acum, si ca ei oricum ca doctori nu stiu asta, ci se ocupa personalul spitalului dupa toate procedurile. Cel mai important acum e sa trateze pacientul. (am aflat dupa cateva zile ca deconteaza asigurarile si nu e problema).

Cat despre ce am mentionat la inceput, ca am avut si eu nevoie de ingrijiri medicale....hmm. Sa zicem ca nu mi-a fost prea de ajutor combinatia dintre oboseala dupa o zi de lucru, faptul ca nu am mancat seara, agitatia si momentul in care i-au luat pansamentul de pe picior si am vazut rana deschisa. Desi nu am avut probleme sa vad rana, subconstientul meu a lucrat...si am fost cuprins de o stare brusca de caldura si greata, iar apoi tot ce imi amintesc este ca eram intins pe jos, si nu stiam de ce se afla 2 barbati in fata mea care ma linisteau si imi ziceau "don't get up, you are going to be ok!". Am fost pus intr-un scaun dupa ce m-au tinut intins pe jos vreo 5 minute si mi s-a luat tensiunea fiind conectat la aparatul de monitorizare....ma simteam ridicol pentru ca amica mea avea probleme mult mai serioase si ei aveau grija de mine. Macar cred ca s-a amuzat putin si a uitat de durerea ei in timp ce doctorii glumeau..."it's ok, we had bigger and stronger guys then you that fainted, nothing to worry, we will take good care of you, just don't get up!"

Dupa 15 minute unul din doctori a venit cu o tava mare, si mi-a adus un sandvis, suc de portocale, niste lapte, fructe, cam tot ce gasise. Mi-a zis glumind "I should have been a waiter...", si m-a indemnat sa mananc pentru ca o sa ma simt mai bine, si sa nu ma ridic de pe scaun. Dupa 30 de minute eram mai ok, si am plecat in jur de miezul noptii stiind ca amica mea e pe maini bune.

Americanii au o bila alba pentru spitalul acesta, si felul cum te trateaza medicii si personalul. Intradevar se platesc sume astronomice pentru asigurarea medicala dar se pare ca merita.

Voi reveni sa o vizitez si de data asta sper sa nu mai fiu slab de inger si sa mi se faca din nou rau.

toaleta infundata

S-a produs si inevitabilul. Arucand ca un zapacit ce sunt niste prosoape de hartie in toaleta (m-am bazat ca super toaletele americane sunt ca un aspirator), m-am trezit cu vasul care se umplea si se tooot umplea pana s-a umplut si podeaua din baie de apa.

Norocul meu face ca nu stau prea bine americanii la constructii, asa ca podeaua era in panta si toata apa in loc sa inunde casa, a ramas cuminte in baie. Cum nu aveam la dispozitie nici o ustensila de desfundat toalete buclucase...am stat putin, m-am scarpinat de mai multe ori dupa ureche si apoi am apelat la bunul prieten google. Mi-a luat ceva timp sa gasesc ca toaleta infundata i zice "clogged" si apoi urmatorul pas a fost Youtube. Un search pentru "how to clean clogged toilet", m-a adus in fata a 2 optiuni mai putin murdare si fara prea multa tehnologie.

Pasul 1: am pus niste detergent de vase in vasul de toaleta si am lasat vreo 10 minute. Apoi am turnat apa calda (nu prea fierbinte ca se crapa vasul de ceramica si am imbulinat-o atunci). Si am lasat din nou sa stea asa.

https://www.youtube.com/watch?v=ccQJTfAEtNY&feature=related

Pasul 2: Am luat o punga de plastic, mi-am pus-o pe mana si am trecut la partea murdara a planului meu. Am bagat mana cat am putut de adanc si am actionat precum o ventuza. Teoria zicea ca apa calda in combinatie cu detergentul de vase ar trebui sa faca alunecos acel dop si sa scap de el.
https://www.youtube.com/watch?v=BXq91bACfT4&feature=related

Pasul 3: am tras apa la wc, si m-am rugat in timp ce se umplea vasul sa nu dea din nou pe dinafara si sa imi petrec inca 10 minute curatand baia.

And it worked. Vorba romanului, cand nu ai de lucru iti faci. De ce scriu pe blog despre asta? Pentru ca face parte din experienta completa americana :D, si poate cuiva i va fi de folos daca trece printr-un maxim moment de asta.

dor de mancare romaneasca

Aseara m-a lovit o pofta de salata de vinete. Cum asa ceva nu am gasit pe aici de mancat si oricum nu se compara cu cea de acasa, asa cum nici pizza de aici nu se compara cu cea din Italia, m-am decis sa fac pe bucatarul. Bineinteles ca m-am gandit ca e la fel de simplu ca si cum as praji cartofi, ce poate fi greu sa prajesti o vanata si sa o faci cu ceapa si ulei.

Asa ca am apelat la google, gasit cateva retete, cumparat una bucata vanata (am zis sa nu iau mai multe ca am presimtit un esec de proportii pentru prima incercare), si cu laptopul in fata m-am pus pe treaba. Zicea in reteta ca se iau vinetele (vanata mare si grasa in cazul meu, care m-a costat 1$ la reducere), si se pun in cuptor pentru 45 de minute pana se inmoaie. Eu am pus-o intr-o tava si nu pe gratar cum zicea minunata reteta, am dat cuptorul electric pe 400F la maxim, si m-am pus sa astept. Au trecut 45 minute, iar vanata mea nu dadea semne ca cedeaza. M-am pus pe ras ceapa, mi-am mai pierdut timpul pe internet, si s-au facut aproape 2 ore. Plictisit am zis ca imi incerc norocul, am scos vanata, am taiat-o....si surpriza ea tot lemnoasa era, doar putin inmuiata.

Ce era de facut...sa o pun inapoi nu am mai avut chef si rabdare, asa ca m-am pus pe curatat si ars degetele. (parea asa de simplu in reteta). Curatata am incercat sa o tai cat de marunt...dar fiind inca relativ tare nu mi-a prea iesit (poate si lipsa de rabdare si plictiseala si-au zis cuvantul). Deja am umplut podeaua de zeama de vinete cum s-a scurs de pe masa, si pe jos s-a facut un lipici de puteai sa prinzi muste. Primul pas al dezastrului a fost complet. A urmat pasul 2...cum ma gandeam eu ca nu e destul de marunt taiata mi-am zis ca nu strica sa bag mixerul (mintea mea obosita a gandit ca ala sigur o face pasta). Atata mi-a trebuit, cand am bagat mixerul in amestecul ala de vanata necoapta complet si ceapa rasa, am improscat peretii de sus pana jos, si pe mine cu amestec. Pasul 2 din dezastru era si el complet....

Obosit si frustrat m-am declarat invins de salata de vinete si mi-am pus pofta in cui si m-a prins ora 2 dimineata inca curatand bucataria de urmarile catastrofei culinare. Cred ca data viitoare cand mananc salata de vinete va fi acasa facuta de Bunica mea cand ma intorc. Desi daca ma mananca ambitia mai incerc odata.

Joe Cocker in concert la Boston

Stau si ma gandesc cum sa concep introducerea acestei povesti. Afara toarna cu galeata de cateva ore bune, o ploaie agasanta insotita de avertizari de tornade (americanii au tendinta sa exagereze cu chestiile astea si transforma orice rafala de vant sau ploaie mai serioasa in avertizari de "severe weather"). Si daca ploaia nu m-a udat azi pentru ca am avut norocul sa am o umbrela la indemana (desi dimineata era soare), m-au fericit soferii grabiti care au ignorat apa de o palma de pe sosea (da...si la ei sunt probleme cu canalizarea), si care m-au supus la o serie de dusuri reci si nedorite. De al naibii daca a incetinit vreunul, ma gandesc ca ploua prea tare ca sa fiu observat pe trotuar.
Sa revenim la legenda vie, Joe Cocker. Am avut de ales la ce concert sa ma duc, pentru ca paleta e destul de larga si nu exista weekend in care sa nu ai un concert sau eveniment, bani sa fie si timp. Si pana in ultima clipa am oscilat intre Joe Cocker si un concert Bruce Springsteen din Philadelphia. L-am ales pe primul si nu regret, sunt sigur ca il prind si pe domnul Bruce cu urmatoarea ocazie.

Biletul la concert, 62.5 USD, locatia Bank of America Pavilion undeva la periferia Bostonului, fericirea mea...nepretuita. Ultima data cand am avut placerea sa asist la un concert live adevarat si nu la unul al unor artisti de o vara, a fost in iarna lui 2006 cand Sibiul era capitala culturala Europeana, iar eu l-am vazut pe Eros Ramazzotti.

Locatia unde a avut loc concertul mi-o imaginam din amplasarea scaunelor pe internet si datorita denumirii pompoase, ca fiind o cladire uriasa, un pavilion sau in cel mai rau caz o hala. S-a dovedit a fi o locatie in aer liber, acoperita cu o prelata ca un coif si semanand cu un circ urias. In deschiderea concertului au fost Huey Lewis and News. O alta formatie ce apartine anilor 80, si care e probabil cunoscuta datorita hitului lor "The power of love" de pe coloana sonora a filmului Back to the Future. Majoritatea publicului format din batranei si oameni trecuti de prima si a 2-a tinerete (eventual insotiti de nepoti), i-au aplaudat frenetic pe "deschizatorii" lui Joe Cocker si astfel mini concertul lor s-a intins pe durata unei ore si ceva cu multe bisuri si reveniri pe scena. Agonizant de mult... Imi place muzica anilor 80, dar poate mi-am dorit prea mult sa il vad pe Joe Cocker asa ca nu i-am prea bagat in seama pe baietii lui Huey, desi ei s-au straduit sa faca un spectacol de calitate. M-am echipat si cu niste dopuri pentru urechi, care erau distribuite prin sala...pentru a mai atenua volumul dat mult prea tare.

Se facea ora 9:15 PM, Huey a iesit din scena intr-un final...lasand locul unei pauze de 15 minute si echipei sa instaleze cele necesare pentru omul serii. Dupa 20 de minute in care mi-am facut de lucru pe la standurile cu mancare si bautura la suprapret, si-a facut aparitia pe scena un om maruntel, batranel, si cu spatele usor indoit de ani. Dar si cand a inceput sa cante, vocea a rasunat puternic in toata sala, o voce de neegalat care suna la fel si azi dupa atatia ani si atatea hituri. Si le-a cantat aproape pe toate, iar acea ora in care a performat, timpul s-a scurs cu o viteza ametitoare. Totul a fost asa cum a trebuit, sunetul reglat bine de data asta, jocul de lumini in ton cu muzica si band-ul mult superior fata de cei de dinainte . Desi poate sunt subiectiv aici, dar am renuntat la dopurile din urechi si am lasat toti decibelii sa imi ghidile simturile intr-un mod placut.

Simtind muzica

Sa il vezi pe maruntelul Joe Cocker cu ochii inchisi si mainile intinse de parca plutea pe muzica si o simtea prin toti porii, iar langa el un saxofonist urias la vreo 2 metrii, bine facut, si cu parul prins in coada care canta acordurile de la "you can leave your hat on", au facut toti banii. Iar Joe Cocker a facut show, a topait dupa fiecare melodie in bataia tobelor, s-a invartit mai rau ca o tiribomba pe scena, si nu si-a aratat varsta deloc. Ar fi avut atat de multe melodii de interpretat ca nici 3 ore nu i-ar fi ajuns.

Tot ce pot sa zic e ca a meritat, si regret ca nu a durat mai mult. A fost o ocazie care probabil nu o voi mai repeta, sa vad un monstru sacru al muzicii in concert.

Si cu postarea asta, s-au facut 40 de povesti...si 4 luni jumate de cand ma aflu pe pamant American. Sa vedem ce imi rezerva urmatoarele luni, ce schimbari...ce calatorii si ce experiente!

Six Flags New England

Prima vizita in cele 4 luni de cand sunt aici, in afara Bostonului, sau cel putin la mai mult de 2 ore distanta...pentru ca acolo se afla Springfield / MA si celebrul parc de distractii Six Flags. Era si timpul.

Biletul de autobuz

Ziua a inceput dis de dimineata pe la ora 6 cand ne-am indreptat pasii adormiti spre South Station in Boston spre a ne imbarca in autobuzul verde al Peter Pan care urma sa ne duca in Springfield si apoi la Six Flags. South Station este locul unde se afla terminalul de autobuze si o parte din trenuri, de acolo poti sa pleci cam oriunde te taie capul, si sa ajungi la aeroport cu Silver Line. Peter Pan e singura companie din Boston pe care am reusit sa o dibui pe google, care ofera un pachet combinat de transport si bilet de intrare in parc. Toata distractia ajunge la 74$ si ai acces la aproape toate atractiile din Six Flags si autobuze la intervale regulate care sa te aduca si sa te duca inapoi, fara grija parcarii sau a inchirierii unei masini. In poza puteti vedea biletul cat China pentru autobuz. De ce asa lung? Simplu...pentru ca are destinatiile pe etape, si acum ma intreb daca calatoream pana in San Francisco oare imi dadeau un bilet de 1 km lungime :)?

http://www.peterpanbus.com/bus_travel_destinations/six-flags/six-flags-bus-schedule-2010/

Batman's roller coaster

Pe la ora 10 AM deja eram in parc si gata sa ne incarcam la maxim cu adrenalina pe rollercoasterele care au facut celebru parcul Sase steaguri (chiar are 6 steaguri la intrare). Parcul e imens, desi poate nu la fel de mare cum m-as fi asteptat dar cu siguranta mai divers decat Prater / Viena. Aici i poti intalni pe super eroii din Justice League (Superman, Batman, Flash..), si simpaticele desene animate de la Looney Tunes. Noi am inceput timid ca sa ne facem antrenamentul si primul rollercoaster incercat a fost si unul din cele mai vechi din parc. Pe o structura de lemn care la prima vedere te facea sa te gandesti de 2 ori inainte de al incerca, a reprezentat o incalzire pentru lumea DC comics. Pentru ca dupa au urmat adevaratele injectii cu adrenalina. Dupa ce am trecut de faimosul Daily Planet am ajuns in lumea lui Batman si a unui roller coaster inalt cat o cladire de 12 etaje si cu viteze pana la 55mph. Foarte rapid si cu multe intoarceri si rasuciri peste cap, Batman te lasa cu o usoara ameteala dar si cu dorinta si increderea ca poti mai mult (nivelul de adrenalina la maxim isi spune cuvantul).

Mind Eraser

Apropo, ma refer la plural in povestirea asta pentru ca am fost insotit de colegul de apartament din Lituania si ceva prieteni din aceeasi tara Baltica, simpatici oameni lituanienii si dornici sa incerce toate atractiile din parc, de abia am tinut pasul cu ei. Asa ca dupa Batman gata de orice am pornit spre Mind Eraser. Si la propriu acest roller coaster te face sa cobori din el cu cateva amintiri in minus dupa ce te poarta suspendat cu capul in jos prin cateva lupinguri la o viteza de 55mph si apoi te intoarce rapid pe cateva sicane ca sa se asigure ca ai creierii facuti omleta, iar pentru mine s-a lasat cu o usoara durere de cap. Si prin urmare m-am indreptat spre ceva mai "usor", o catapulta care te invartea intr-o elipsa tot mai repede, deci am fost shaken and stirred dupa mind eraser mai ceva ca un Martini al celebrului 007.

Look here son, I say...

Ametit bine i-am lasat pe ei sa se duca in Bizzaro un roller coaster din lumea lui Superman iar eu am plecat sa ma refac la o inghetata rece pentru ca afara deja devenea sufocant iar parcul se umplea incet incet de lume. Cu inghetata a fost distractiv, nu ma puteam hotara si pana la urma am ales un Gelato. Pe tablia cu preturi era scris "Gelati" la plural, asa ca i-am cerut chinezoaicei care servea sa imi dea un Gelato, la care domnisoara nedumerita si intr-o engleza aproximativa mi-a zis ca nu stie ce e ala si ca nu au. Am insistat ca sigur au ca scrie pe tablie, si am aratat cu degetul ca la... Evident italiana nu e un punct forte cand ceri o inghetata unei chinezoaice care serveste in USA. Mi-am procurat pretioasa inghetata ca sa imi racoresc creierul si m-am intalnit cu Looney Tunes, desenele copilariei mele. Nu am ratat ocazia bineinteles sa fac o poza cu Foghorn Leghorn, sau cu Porky Pig care erau chiar simpatici si aproape in carne si oase, costumati sau nu, pentru o clipa ti puteai imagina ca sunt reali si esti intr-o lume a desenelor animate.

Dupa odihna bine meritata mi-am pus din nou mintea la incercare pe Flashback. Nu degeaba i zice asa, pentru ca urma sa aflu ca roller coasterul acesta ne va purta inapoi. Daca pana acum vedeai unde mergi si aveai o idee cat de cat despre ce urma, de data asta toata calatoria aproape am facut-o cu spatele si deci cand te asteptai mai putin picai in gol si nu aveai nici cea mai mica idee de ce urma sa se intample cu tine. Asta ca sa nu mai zic ca in unele momente trenuletul lua hotararea sa se opreasca si sa te duca putin cu fata apoi sa accelereze brusc cu spatele si sa te intoarca cu capul in jos. Momentul culminant este chiar inceputul cand tensiunea creste si trenuletul urca incet pe o panta de 80 grade si te poarta cu spatele tot mai incet si mai incet pana dintr-o data cazi in gol intr-o cursa nebuna din care cobori zdruncinat bine si nu mai stii daca sa o iei la stanga sau la dreapta, poate in spate e cel mai potrivit.

Deja aglomeratia isi spunea cuvantul si devenea tot mai clar ca ar fi fost o idee buna sa investim intr-un Flash Pass vreo cateva zeci de dolari in plus dar care ne-ar fi scutit de a astepta la cozi interminabile. Daca dimineata stateam cam 5-10 minute pentru o tura, spre pranz timpul de asteptare a crescut proportional cu numarul de ore pe care le petrecusem in parc. Si am ajuns sa stam si o ora pentru a ne da pe o dracie. Asudati si obositi am decis sa ne alimentam cu ceva mancare in speranta ca nu o vom imprastia peste scurt timp intr-un roller coaster si sa cream un moment nefericit pentru restul oamenilor :)). Cel mai bine e sa nu mananci in parc pentru ca preturile sunt foarte mari, ca in orice loc de genul asta se profita la maxim de comoditatea oamenilor si prin urmare un cheese burger care la Mac costa 1.4$ aici era cam vreo 10$. Cum noi nu suntem comozi, ne-am stampilat la iesire si am intrat in prima locatie cu aer conditionat unde am mancat un pranz ca lumea cu putin peste 7$.

Twister

 

Odihniti si gata pentru partea a 2-a a zilei ne-am indreptat spre micul Aqua Park care tine de Six Flags pentru a ne racori si a scapa de soarele care ardea cu putere. Nimic impresionant la acest parc, pot sa zic sincer ca Aqua Land-ul de la Szeged este mult peste, ca despre cel din Tenerife nici nu se poate compara. Am asteptat din nou in medie cam 40 de minute pentru 1 minut de senzatii tari cu barcile prin tobogane acvatice care te purtau prin mini cascade si sicane rapide. Cannon Ball falls sau Big Cahuna, piscina cu valuri si ceva relaxare la umbra Hurricane Harbor, apoi cu bateriile reincarcate si cum ziua se apropia rapid de sfarsit am decis sa mai facem o ultima vizita atractiilor principale.

Goliath

 Ne-am facut incalzirea pe Twister, o gondola care iti intorcea stomacul pe jos rotindu-te de mai multe ori pe minut, si am continuat cu Scream, o chestie care te ridica sus de tot si apoi iti dadea drumul sa pici in gol. Amicii mei au fost si pe Goliath, atractia suprema, dar pentru mine deja a fost prea mult pentru o zi si m-am hotarat sa trag linie cum deja era aproape seara si sa ma indrept putin prin parc pentru a face niste poze si sa incerc sa imi recuperez ce a mai ramas din creierul meu facut varza. Goliath reprezinta cea mai noua atractie si ajunge la o viteza de 65mph, esti practic urcat la 90 de grade si apoi ti se da drumul intr-o experienta incarcata cu adrenalina. Pentru mine a fost o ora de relaxare in timp ce ei au asteptat la coada. M-am plimbat putin prin Vestul Salbatic, am facut ceva poze, si m-am racorit la stropitorile cu apa instalate in tot parcul.

 Time to say goodbye to Six Flags si pe data viitoare. O experienta interesanta, urmeaza Disney World si Universal Studios din Orlando cu siguranta. Next level.

Wild West